Povestile si intrebatile copilariei.

Vreau sa va arat colectia mea de reviste pentru copii "Draga mea",le-am cumparat luna de luna,timp de 3 ani,sunt citite din scoarta in scoarta,le-am folosit la Alexandru,iar acum le mai recitim si pentru Maria:

Degetica

Afost odata o femeie care voia si ea sa aiba un copilas, dar nu stia de unde sa-l ia. Atunci s-a dus la o baba vrajitoare si i-a spus:

- Uite, as vrea sa am un copilas, nu poti sa-mi spui cum sa fac sa il gasesc?

- Cum sa nu!, a spus baba. Uite un bob de orz; ’ sa stii ca nu-i orz de-acela ce creste pe ogoare si pe care-l dai la gaini de ; ia-l si pune-l intr-un vas cu si ai sa vezi ce iese.

- , matusa – a spus femeia si i-a dat babei cinci banuti; apoi s-a dus acasa, a sadit bobul de orz si indata a rasarit o floare mare si frumoasa. Ai fi zis ca-i o lalea, dar petalele stateau stranse de parca ar fi fost numai imbobocita.

- Ce floare dragalasa – a spus femeia si a sarutat petalele rosii si galbene, si cum le-a sarutat, floarea s-a deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai ca drept la mijloc sedea pe pistilul verde o mititica de tot, gingasa si dragalasa, si nu era mai mare decat un deget si de aceea iau spus Degetica. I-au facut un leagan dintr-o coaja de alun, saltea din petale albastre de toporasi, iar plapuma era o petala de trandafir. Aici sedea noaptea, dar ziua se juca pe masa. Femeia pusese o farfurie plina de apa si de jur imprejur, pe marginea farfuriei, asezase cu lujere in apa. Pe apa plutea o petala mare de lalea pe care sedea Degetica si umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vasle doua fire de par de cal. Era o placere s-o vezi. Stia si sa cante si canta asa de subtirel si de dulce, cum nimeni n-a mai cantat vreodata. Intr-o noapte, pe cand sedea frumusel in patucul ei, pe un ochi de fereastra care era spart a intrat o broasca. Broasca era urata, mare si jilava. A sarit drept pe masa, acolo unde sedea Degetica si dormea acoperita cu petale rosii de trandafir.

- Ar fi fost tocmai buna de nevasta pentru baiatul meu – s-a gandit broasca si a luat coaja de aluna in care dormea Degetica si a sarit cu ea in gradina, pe geamul cel spart. Pe la marginea padurii curgea un rau mare si lat; malul raului era mlastinos si malos; locuia broasca cu fecioru-su. Brr!, urat mai era si acesta si semana leit cu mama-sa. „Cuac-cuac-cuac!“ Asta-i tot ce-a putut el sa spuna cand a vazut pe cea dragalasa in coaja ei de aluna.

Nu vorbi asa de tare, ca se trezeste!, spuse broasca cea batrana. Te pomenesti ca fuge, ca-i usoara ca un puf de lebada! S-o punem pe o frunza de nufar; pentru ea, asa mica si usoara cum este, are sa fie ca o insula; de-acolo n-are sa poata fugi, iar noi, in vremea asta, avem sa pregatim odaia cea frumoasa din mal si dupa aceea aveti sa va mutati si sa stati acolo.

In rau erau o multime de nuferi cu frunze late si verzi care parca pluteau pe deasupra apei. Frunza care era cea mai departe de tarm era si cea mai mare dintre toate. Broasca s-a dus inot pana acolo si a pus pe frunza coaja de aluna cu Degetica in ea. Fetita s-a a doua zi dimineata si cand a vazut unde era a inceput sa planga amar; de jur imprejurul frunzei celei mari si verzi era numai apa, asa ca la mal nu avea cum sa ajunga. Broasca cea batrana statea in mal si isi impodobea odaia cu papura si cu galbene, ca sa fie frumos si sa-i placa nora-sii. Dupa aceea a luat pe uratul de fecioru-su si s-a dus cu el la frunza pe care sedea Degetica. Voiau sa-i ia patucul si sa-l duca in odaia in care aveau sa stea insurateii; dupa aceea aveau s-o ia si pe dansa. Broasca s-a inchinat adanc in apa inaintea ei si i-a spus:

- Uite pe fecioru-meu! Ai sa te mariti cu el si aveti sa traiti amandoi colo, jos, in mal, intr-o locuinta strasnica.

- Cuac! Cuac! Cuac!, atata a spus feciorul broastei.

Au luat patucul si au plecat cu el; si Degetica a ramas singurica pe frunza cea verde si a inceput sa planga iar si mai tare, pentru ca nu-i placea sa stea in mal cu broasca aceea urata si nici sa se marite cu uratul de fecioru-su. Pestisorii care inotau prin apa o vazusera pe broasca si auzisera ce spusese, de aceea scoasera acum cu totii capul din apa sa vada si ei pe . Au vazut cat e de dragalasa si le-a parut rau ca trebuie sa se duca cu broasca jos in mal. Nu! Asta nu trebuia sa se intample! S-au strans cu totii in apa, langa lujerul cel verde al frunzei, l-au ros cu dintii si frunza s-a desprins si a inceput sa mearga pe apa in jos cu Degetica pe ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s-o mai ajunga. Degetica a trecut asa pe langa o multime de orase si pasarelele sedeau in copaci, pe mal, o vedeau si cantau:

- Ce dragalasa!
Frunza mergea cu ea pe apa tot mai departe si mai departe, pana a iesit din hotarele tarii aceleia. Un fluture frumusel si alb tot zbura pe langa ea si de la o vreme s-a lasat pe frunza, pentru ca Degetica ii placea. Fetita era foarte vesela. Acuma broasca nu mai putea s-o ajunga si era asa de frumos pe unde mergea; soarele batea in apa si apa stralucea de parca era de aur. Degetica si-a desprins cingatoarea, cu un capat a legat fluturele si cu celalalt capat l-a legat de frunza; acuma frunza mergea si mai repede, si ea la fel, ca doar sedea pe frunza. Si cum mergea asa, numai iata ca vine-n zbor un carabus si cum o zareste se repede, ii prinde trupul mladios cu labele lui si zboara cu ea si se asaza intr-un copac. Iar frunza de nufar s-a dus mai departe pe apa si fluturele cu ea, fiindca era legat de frunza si nu se putea desprinde. Mult s-a mai speriat saraca Degetica atunci cand carabusul a zburat cu ea in copac! Dar mai cu seama era cand se gandea la fluturele cel frumos cu aripi albe pe care-l legase de frunza. Daca nu se dezleaga, atunci moare de . Dar carabusului nu-i pasa de asta. S-a asezat cu dansa pe frunza cea lata a copacului, i-a dat suc de sa manance si i-a spus ca-i dragalasa, cu toate ca nu seamana deloc cu un carabus. Au venit s-o vada si ceilalti carabusi care locuiau in copac; s-au uitat la dansa, iar domnisoarele carabuse au strambat din antene si au spus:

- Are numai doua picioare. Vai de ea!

- Si nu are antene!, spuse alta.

- Si uite ce subtire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urata-i!
Asa spuneau toate carabusoaicele si totusi Degetica era atat de dragalasa! Dragalasa i se paruse si carabusului care o rapise, dar fiindca toti ceilalti ziceau ca-i urata, a inceput si el sa creada ca-i urata si nu i-a mai placut si i-a zis sa se duca unde-o vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac si au pus-o pe un banutel, si ea a inceput sa planga si sa se tanguie ca-i asa de urata si carabusii au alungat-o; dar ea nu era urata, era cea mai dragalasa care se poate inchipui, gingasa si luminoasa ca o petala de trandafir. Si biata Degetica a stat toata vara singura in padurea cea mare. Si-a impletit un din fire de iarba si l-a agatat sub o frunza de brustur, asa ca acuma nu se mai temea de ploaie. De avea dulceata florilor si bea roua adunata dimineata pe frunze. Asa au trecut vara si toamna. Dar dupa aceea a venit iarna, iarna rece si lunga. Toate pasarile care cantasera atat de frumos in preajma ei au plecat, copacii si florile s-au uscat; frunza cea mare de brustur sub care se adapostise s-a zbarcit si s-a scorojit, pana n-a mai ramas din ea decat un lujer galben si vested. Degetica dardaia cumplit de , pentru ca hainele ei se rupsesera si pentru ca era atat de gingasa si de subtirica incat nu se putea sa nu-i fie . A inceput sa ninga si fiecare fulg care cadea peste ea era greu cum ar fi fost o lopata de zapada aruncata peste noi, fiindca noi suntem mari, dar ea era numai cat o jumatate de deget. Atunci ce sa faca si ea? Si-a pus in spate o frunza uscata, dar tot nu se putea incalzi si dardaia intruna de . Chiar la marginea padurii in care statea era un lan mare de grau. Graul fusese secerat de mult si acuma nu mai ramasese decat o miriste. Dar Degeticai miristea i se paru mare cat o padure. A luat-o si ea prin miriste si a tot mers tremurand de pana a ajuns la usa soarecelui de camp, care isi avea locuinta. Era o hruba in pamant, calda si placuta; soarecele avea o bucatarie strasnica si o camara plina de grau. Degetica s-a oprit la usa ca o cersetoare si s-a rugat sa-i dea si ei o bucatica dintr-un bob de grau, ca nu mancase de doua zile nimic.

- Saraca de tine - a zis soarecele, care era un soarece de treaba – hai, intra si te-ncalzeste si la masa cu mine.

Si fiindca i-a placut, i-a spus:

- Stii ce, la mine toata iarna; ai sa-mi deretici prin casa si ai sa-mi spui povesti, ca-mi plac povestile.
Degetica a facut cum i-a spus soarecele si i-a mers foarte bine. Intr-o zi, soarecele ii spuse:

- Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine in vizita o data pe saptamana. E mai bogat decat mine, are o multime de odai si o blana neagra, frumoasa. Daca poti sa te mariti cu el, atunci halal de tine; atata numai ca nu vede. Sa-i spui cele mai frumoase povesti pe care le stii. Dar Degeticai numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un sobol si ea nici gand nu avea sa se marite cu el. Sobolul a venit imbracat cu blana lui cea grozava. Soarecele nu mai ispravea cu laudele. Ba ca-i bogat si invatat, ba ca are o casa de douazeci de ori mai mare decat a lui. Acum, de invatat o fi fost el invatat, dar nu putea suferi soarele si florile cele mai frumoase si le vorbea de rau, fiindca nu le vazuse niciodata cum arata la fata.

Degetica n-a avut incotro si a trebuit sa cante ceva si a cantat “Mugur, mugur, mugurel“ si alte cantece. Si sobolul s-a indragostit de dansa din pricina glasului ei frumos, dar na spus deocamdata nimic, ca era chibzuit. Sapase nu de mult un drum pe sub pamant, de la casa lui pana la casa soarecelui; sobolul a poftit-o pe Degetica si pe soarece sa se plimbe prin hruba asta ori de cate ori ar avea . Le-a mai spus sa nu se sperie ca in tunelul acela este o pasare moarta. Era o pasare cu toate penele pe ea si cu pliscul intreg; se vede ca nu de multa vreme murise si fusese ingropata chiar acolo, pe unde sapase el drum pe sub pamant. Sobolul a luat in gura o bucata de lemn putred, fiindca lemnul putred lumineaza in intuneric ca focul, si a pornit inainte ca sa lumineze calea. Cand au ajuns la locul unde era pasarea cea moarta, sobolul si-a ridicat in sus nasul lui butucanos si a izbit cu el in tavan si a facut o gaura mare si deodata a intrat lumina zilei in hruba. Jos zacea o randunica moarta, cu aripile strans lipite de coaste, cu picioarele zgarcite si cu capul infundat in pene. Saraca pasare murise de , fara indoiala. Degeticai i-a parut rau fiindca ii erau dragi pasarele, toata vara ii cantasera si ciripisera in preajma ei. Sobolul insa a impins pasarea cu picioarele lui scurte si a spus:

- Acuma nu mai canta! Rau e sa te nasti pasare! lui Dumnezeu ca copiii mei n-au sa fie asa! Uite, o pasare ca asta, de capul ei; toata vara ciripeste si cand vine iarna moare de .

- Chiar asa, ca bine spui, se vede ca esti intelept – zise soarecele. Ce folos are pasarea ca tot ciripeste? Cand vine iarna n-are ce manca si ingheata de ; dar se tine, ma rog, toata vara cu nasul pe sus!

Degetica n-a spus nimic. Dar cand sobolul si cu soarecele s-au intors cu spatele, ea a dat intr-o parte penele care acopereau capul pasarii si a sarutat randunica pe ochii ei inchisi. „Poate ca tocmai ea mi-a cantat asa de frumos asta-vara – se gandi Degetica. Multa bucurie mi-a facut biata pasarica!“

Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina si apoi i-a dus pe soarece si pe Degetica pana acasa. Noaptea, Degetica n-a putut sa doarma, se tot gandea la pasarica moarta. S-a sculat din si a impletit din fan un covor mare si frumos. Apoi s-a dus la pasare si a acoperit-o cu covorul si a mai luat si niste bumbac moale pe care-l gasise prin camara soarecelui si a invelit pasarea cu bumbac, ca sa-i fie cald.

- Ramai cu bine, pasarica dragalasa! - spuse ea. Iti ca ai cantat asa de frumos asta-vara, cand copacii erau verzi si ne incalzea soarele. Si si-a lipit obrazul de pieptul pasarii si deodata a tresarit speriata, fiindca i s-a parut ca inauntru batea ceva. Inima pasarii batea. Randunica nu murise, era numai amortita si acuma se incalzise si isi venise iar in fire. Toamna, toate randunelele pleaca in tarile calde; si daca vreuna intarzie cu plecarea, o prinde frigul, amorteste si cade jos si o acopera zapada. Degetica nu stia ce sa faca fiindca, fata de ea, pasarea era grozav de mare, totusi si-a luat inima in dinti, a ingramadit bumbacul de jur imprejurul randunelei si a adus o frunza de izma creata, pe care si-o facuse plapuma, si a acoperit capul pasarii. In noaptea urmatoare s-a dus iar la ea; randunica se trezise din amorteala, dar era slabita tare. Numai o clipa a deschis ochii si s-a uitat la Degetica; sta in fata ei cu o bucatica de lemn putred in mana, ca alta lampa n-avea.

- Iti , dragalasa – a spus randunica beteaga. M-am incalzit de minune, am sa prind iar putere si am sa pot sa ies de- si sa zbor la lumina calda a soarelui.

- Vai - a spus Degetica – afara e si ninge! Mai bine , in patutul tau cald, am sa te ingrijesc. Si a adus randunelei apa intr-o petala si randunica a baut si i-a povestit cum si-a zgariat aripa intr-un scai si de aceea n-a mai putut sa zboare repede cum zburau celelalte randunele, care au plecat departe, departe, in tarile calde. De oboseala, a cazut jos. Mai mult de-atata nu-si aducea aminte si nici nu stia cum ajunsese . Randunica a stat toata iarna in bostiura si Degetica o-ngrijea si-i era tare ; iar sobolul si cu soarecele n-au aflat nimic de asta, si mai bine ca n-au aflat, fiindca nu puteau s-o sufere pe biata randunica. Cand a sosit primavara si soarele a dezmortit pamantul, randunica si-a luat ramas-bun de la Degetica; a destupat gaura din tavan pe care o facuse sobolul. Soarele a patruns inauntru pana la ele si randunica a intrebat-o pe Degetica daca n-ar vrea sa vina si ea; ar lua-o in spate si ar zbura cu ea pana la padurea cea verde. Degetica insa s-a gandit ca, daca ea ar pleca, soarecele cel batran care o gazduise ar fi foarte negajit din cauza asta si a apus:

- Nu, nu pot.

- Atunci ramai cu bine, ramai cu bine, dragalasa si buna – a spus randunica si a iesit in zbor afara, la lumina soarelui. Degetica s-a uitat dupa ea si i-au dat lacrimile, pentru ca-i era randunica.

- Cirip, cirip! - a inceput sa cante pasarea si s-a dus in zbor in padure. Degetica era tare . Nu avea voie sa iasa si ea, sa se incalzeasca la . Graul care fusese semanat pe ogorul de deasupra casei soricelului a rasarit si a crescut inalt si lanul era acum ca o padure deasa pentru biata .

- Vara asta trebuie sa-ti intocmesti zestrea – i-a spus soarecele. Vecinul, sobolul cel uracios cu blana neagra, o ceruse in casatorie.

- Trebuie sa ai de toate, si lana, si panza, sa nu-ti lipseasca nimic cand te mariti cu sobolul.

Degetica a trebuit sa se apuce de tors si soarecele a tocmit patru omizi care teseau zi si noapte. In fiecare seara venea la ea sobolul si stateau de vorba. Spunea ca pe la sfarsitul verii soarele n-are sa fie asa de fierbinte ca acuma, cand de dogoarea lui pamantul se face tare ca piatra; si mai spunea ca, dupa ce s-o calatori vara, are sa se insoare cu Degetica. Dar Degetica nu se bucura deloc, fiindca sobolul era uracios si ea nu putea sa-l sufere. In fiecare dimineata, cand rasarea soarele, si in fiecare seara, cand asfintea, se strecura pe usa afara si, cand vantul dadea intr-o parte spicele si se putea zari cerul albastru, ea se gandea ca afara e frumos si e lumina. Si ii era de randunica, prietena ei de astaprimavara. Dar randunica nu se zarea nicaieri; de buna seama ca se dusese departe, in padurea cea frumoasa si verde. Cand a venit toamna, Degetica a fost si ea gata cu zestrea.

- De azi intr-o luna e nunta – a spus soarecele.

Cand a auzit asta Degetica inceput sa planga si a spus ca nu vrea sa se marite cu sobolul cel uracios.

- Nu mai tot vorbi degeaba – a spus soarecele. Sa nu fi incapatanata, ca sa stii ca te musc cu dintii mei cei albi si ascutiti! Auzi colo! Un barbat asa de chipes! Nici regina nu are o blana asa de frumoasa ca el! Si ce bucatarie are! Si camara i-i plina de bunatati! Mai bine multumeste lui Dumnezeu ca ti-a dat asemenea barbat!

Si asa, iaca, a sosit si ziua nuntii. Sobolul a venit s-o ia pe Degetica; de acum inainte va trebui sa stea cu dansul in adancimile pamantului si sa nu mai vada niciodata soarele, pentru ca sobolul nu putea suferi soarele. Biata fata era tare amarata; trebuia sa-si ia ramas-bun de la pe vecie. Cat sezuse la soarece, putuse iesi macar de la usa sa se uite la .

- Ramai cu bine, !, spuse ea. Isi ridica bratele la cer si facu cativa pasi de la usa mai incolo, fiindca acuma graul fusese secerat si ramasese numai miristea. Ramai cu bine, ramai cu bine!, rosti ea din nou si lua in brate o floricica rosie, o saruta si ii spuse: Floricica , cand o vezi pe randunica, spune-i ramas-bun de la mine.

- Chiu-chiu-chiup – auzi ea deodata deasupra capului si, cand s-a uitat, ce sa vada? Tocmai randunica! Mult s-a mai bucurat pasarea cand a vazut-o pe ! Degetica i-a povestit tot ce i s-a intamplat, ca trebuie sa se marite cu sobolul cel uracios, ca de-acum inainte are sa stea intr-o hruba in pamant si n-are sa mai vada niciodata soarele. Si, spunand toate acestea, incepu sa planga.
- Uite ce – a spus randunica – acusi vine iarna ma duc in tarile calde; nu vrei sa vii cu mine? Te iau in spate. Numai sa te legi de mine cu cingatoarea; si asa scapam si de sobolul cel uracios si de hruba lui si plecam departe, peste munti, in tarile calde, unde soarele straluceste mai tare decat si toata vremea e numai vara si sunt o multime de frumoase. Hai cu mine, Degetica scumpa, tu, care m-ai scapat de la moarte cand zaceam in hruba!

- Da, vin cu tine – a spus Degetica - si atunci randunica a luat-o in spate. Fetita si-a intins picioarele pe aripile pasarii, s-a legat strans cu cingatoarea de-o pana mai tare si randunica s-a ridicat in inaltul cerului, peste paduri si peste ape, sus, deasupra muntilor celor mari, pe care-i vesnic zapada. Degeticai ii era , dar s-a bagat pe sub penele calde ale pasarii si a ramas numai cu capul afara, ca sa vada toate minunatiile peste care zbura.

Si au mers tot asa pana au ajuns in tarile calde. Acolo soarele stralucea mult mai tare si erau o multime de podgorii cu struguri galbeni si negri. Erau paduri de lamai si de portocali, mirosea a cimbrisor si a menta creata si copiii se jucau si alergau dupa fluturi mari, cu aripi pestrite. Randunica insa nu s-a oprit si a mers in zbor mai departe si locurile erau tot mai frumoase. Si au mers ele tot asa pana au ajuns la marginea marii albastre; pe tarm, printre copacii verzi si frumosi, se ridica un palat de marmura alba, din vremuri stravechi. Vita-de-vie se catara pe stalpii inalti si albi si pe crestetul stalpilor erau o multime de cuiburi de randunica si un cuib era chiar al randunicii care o ducea in spate pe Degetica.

- Aici stau eu – a spus randunica. Uite, jos sunt o multime de ; eu am sa te asez pe una din ele si ai sa acolo, vrei?

- Da, minunat!, a spus Degetica si a batut din palme de bucurie.

Jos era un stalp alb, din marmura, care se rasturnase si se sparsese in trei bucati; printre bucatile de marmura cresteau niste mari si albe. Randunica s-a lasat in jos si a asezat-o pe pe o petala. Dar ce s-a mai minunat ! Drept in mijlocul florii sedea un omulet, si era asa de alb si de straveziu, parca ar fi fost de sticla. Pe cap purta o coroana de aur si la umeri avea aripi si nu era mai inalt decat Degetica. Omuletul era spiridusul florii. In fiecare floare era cate un spiridus sau cate o zana mititica; acesta insa era craiul tuturor.
- Doamne, cat e de frumos!, spuse randunicii in soapta Degetica.

Craiul florilor s-a speriat cand a vazut-o pe randunica, fiindca fata de el, asa de mic si de gingas, era ca un vultur urias. Cand insa a vazut-o pe Degetica, s-a bucurat grozav; era fata cea mai frumoasa pe care o vazuse vreodata. Repede si-a luat coroana de aur de pe cap si i-a pus-o ei; apoi a intrebat-o cum o cheama si daca vrea sa-i fie sotie si craiasa a florilor. Nu semana deloc cu feciorul broastei si nici cu sobolul cel cu blana neagra. Degetica i-a raspuns craiului cel frumos ca vrea, si atunci din fiecare floare s-a scoborat cate o doamna sau cate un domn, si toti erau asa de dragalasi ca nu-ti mai luai ochii de la dansii. Si fiecare i-a adus Degeticai cate un dar; cel mai strasnic din toate darurile a fost o pereche de aripi pe care i le-a adus o musca mare si alba. I le-a prins Degeticai de spate si acuma putea si ea sa zboare din floare in floare. Toti s-au bucurat grozav si randunica sedea sus in cuib si le canta cum stia ea mai bine; dar in inima ei era mahnita, pentru ca Degetica ii era si n-ar fi vrut sa se desparta de ea niciodata.

- Nu trebuie sa te mai cheme Degetica – i-a spus fetitei craiul florilor. E un nume urat si tu esti frumoasa. Avem sa-ti spunem Maia.

- Ramai cu bine, ramai cu bine!, a spus randunica si a plecat in zbor iarasi inapoi, in Danemarca; acolo isi avea ea un cuib, chiar la fereastra omului care stie sa spuna povesti frumoase. Si de la el am aflat toata povestea.

Si eu am cumparat de la primul numar Carticica Draga mea pentru copii,dar am dat-o la gradi ca acum doamna are mai mult timp decat mine sa le citeasca si parca mai interesante par povestile pentru Nicusor decat citite de mine.
Frumoasa povestea Noemi.E preferate lui Carmen.

Capra cu trei iezi

Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare si cu cel mijlociu dau prin de obraznici ce erau iara cel mic era harnic si cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mana si nu seamana toate unul cu altul". Intr-o zi, capra cheama iezii de pe-afara si le zice:
- Dragii mamei copilasi! Eu ma duc in padure ca sa mai aduc ceva de-a mancarii. Dar voi, incuieti usa dupa mine, ascultati unul de altul, si sa nu cumva sa deschideti pana ce nu-ti auzi glasul meu. Cand voiu veni eu, am sa va dau de stire, ca sa ma cunoasteti, si am sa va spun asa:

Trei iezi cucuieti,
Usa mamei descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de
Pe subsuori.

-Auzit-ati ce-am sus
- Da, mamuca, zisera iezii.
- Pot sa am nadejde in voi?
- Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura inainte cei mai mari. Noi suntem o data baieti, si ce-am vorbit o data, vorbit ramane.
- Daca-i asa, apoi veniti sa va sarute mama! Dumnezeu sa va apere de cele rele, si mai ramaneti cu bine!
- Mergi sanatoasa, mamuca, zise cel mic, cu in ochi, si Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te intoarne cu bine si sa ne-aduci demancare.

Apoi capra iese si se duce in treaba ei. Iar iezii inchid usa dupa dansa si trag zavorul. Dar vorba veche: "Paretii au urechi si ferestile ochi". Un dusman de lup - s-apoi stiti care? - chiar cumatrul caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la paretele din dosul casei, cand vorbea capra cu dansii.
-"Bun! zise el in gandul sau. Ia, acu mi-e timpul... De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida usa, halal sa-mi fie! ca i-as carnosi si i-as jumuli!" Cum zice, si vine la usa; si cum vine, si incepe:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drop de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de
Pe subsuori.

- Hai! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
- Ia! baieti, zise cel mai mare, sariti si deschideti usa, ca vine mama cu demancare.
- Saracutul de mine! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti, ca-i vai de noi! Asta nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i asa de gros si ragusit, ci-i mai subtire si mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar si puse sa-i ascute si dintii, pentru a-si subtia glasul, s-apoi, intorcandu-se, incepu iar:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!...

- Ei, vedeti, zise iarasi cel mare; daca ma potrivesc eu voua? Nu-i mamuca, nu-i mamuca! D-apoi cine-i daca nu-i ea?! Ca doar am urechi! Ma duc sa-i deschid.
- Badica! badica! zise iarasi cel mic. Ascultati-ma si pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a zice:

Deschideti usa,
Ca vine matusa!

s-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti? D-apoi nu stiti ca matusa-i moarta de cand lupii albi si s-a facut oale si ulcioare, sarmana?
- Apoi, ! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atuncie rau in lume, de cand a ajuns coada sa fie cap... Daca te-i potrivi tu acestora, ii tine mult si bine pe mamuca afara. Eu, unul, ma duc sa deschid.
Atunci mezinul se vara iute in horn si, sprijinit cu picioarele de prichiciu si cu nasul de funigine, tace ca pestele si tremura ca varga de frica. Dar frica-i din raiu, sarmana! Asemene cel mijlociu, tustiu! iute sub un chersin; se-nghemuieste acolo cum poate, tace ca pamantul si-i tremura carnea pe dansul de fica; Fuga-i rusinoasa, -i sanatoasa!... Insa cel mare se dupa usa si - sa traga, sa nu traga? - in sfarsit, trage zavorul... Cand, iaca!... ce sa vada? S-apoi mai are cand vede?... caci lupului ii scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de flamand ce era. Si, nici una, nici doua, hat! pe ied de gat, ii rateaza capul pe loc si-l mananca asa de iute si cu asa , de-ti parea ca nici pe-o masea n-are ce pune. Apoi se linge frumusel pe bot si incepe a se invarti prin casa cu neastampar, zicand:
- Nu stiu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat in pamant... Unde sa fie, unde sa fie? Se iteste el pe colo, se iteste pe dincolo, dar pace buna! iezii nu-s nicairi!
- Ma!... ca mare minune-i si asta!... dar nici acasa, n-am de coasa...ia sa mai odihnesc oleaca aste batranete! Apoi se indoaie de sele cam cu greu, si se pune pe chersin. Si cand s-a pus pe chersin, cum s-au facut, ca ori chersinul a crapat, ori cumaptrul a stranutat... Atunci iedul de sub chersin, sa nu taca? - il pastea pacatul si-l manca spinarea, saracutul!
- Sa-ti fie de bine, nanasule!
- A!... ghidi! ghidi! ghidus ce esti! Aici mi-ai fost? Ia vina-ncoace la nanaselul, sa te pupe el!
Apoi ridica chersinul binisor, insfaca iedul de urechi si-l flocaieste si-l jumuleste si pe acela de-i merg petecele!... Vorba ceea: "Ca toata pasarea pe ei piere".

Pe urma se mai invarte cat se mai invarte prin casa, doar a mai gasi ceva, dar nu gaseste nimic, caci iedul cel cuminte tacea molcum in horn, cum tace pestele in bors la foc. Daca vede lupul si vede ca nu mai gaseste nimic, isi pune in gand una: asaza cele doua capete cu dintiii ranjiti in feresti, de ti se parea ca radeau pe urma unge toti paretii cu sange, ca sa faca si mai mult in ciuda caprei, s-apoi iese si-si cauta de drum. Cum a iesit dusmanul din casa, ideul cel mic se iute jos din horn si incuie usa bine. Apoi incepe a se scarmana de cap si-a cu amar dupa fratiorii sai.
- Dragutii mei fratiori! De nu s-ar fi induplecat, lupul nu i-ar fi mancat! Si biata mama nu stie de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei!
Si boceste el si boceste pana il apuca lesin! Dar ce era sa le faca? Vina nu era a lui, si ce-au cautat pe nas le-a dat.
Cand jalea el asa, iaca si capra venea cat putea, incarcata cu de-a mancarii si gafuind. Si cum venea, cat de colo vede cele doua capete, cu dintii ranjiti, in feresti.
- Dragii mamucutei, dragi! Cum asteapta ei cu bucurie si-mi inainte cand ma vad!
Baietii mamei, baieti,
Fumusei si cucuieti!
Bucuria caprei nu era . Dar cand s-apropie bine, ce sa vada? Un fior rece ca gheata ii trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde in tot trupul, si ochii i se painjinesc. Si ce era nu era a bine!... Ea insa tot merge pan' la usa, cum poate, crezand ca parerea o insala... si cum ajunge, si incepe:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de
Pe subsuori.

Atunci iedul mezin - care acum era si cel dintai si cel de pe urma - sare iute si-i deschide usa. Apoi s-arunca in bratele mane-sa si cu de sange incepe a-i spune:
- Mamuca, mamuca, uite ce am patit noi! Mare foc si potop au cazut pe capul nostru!
Capra atunci, holband ochii lung prin casa, o cuprinde spaima si ramane incremenita!... Dar mai pe urma, imbarbatandu-se, si-a mai venit putin in fire s-a intrebat:
- Da' ce-a fost , copile?
- Ce sa fie, mamuca? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasa, n-a trecut tocmai mult si iaca cineva s-aude batand la usa si spunand:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti...
- Si?...
- Si frate-meu cel mare, natang si neastamparat cum il stii, fuga la usa sa deschida.
- S-atunci?...
- Atunci, eu m-am varat iute in horn, si frate-meu cel mijociu sub chersin, iara cel mare, dupa cum iti spun, se cu nepasare dupa usa si trage zavorul!...
- S-atunci?...
- Atunci, grozavie mare! Nanasul nostru si prietenul d-tale, cumatrul lup, se si arata in prag!
- Cine? Cumatrul meu? El? Care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a sparie copilasii nicioadata?
- Apoi , mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieti!
- Ei las', ca l-oiu invata eu! Daca ma vede ca-s o vaduva sarmana si c-o casa de copii, apoi trebuie sa-si bata joc de casa mea? si pe voi sa va puie la pastrama? Nici o fapta fara plata... Tricalosul si mangositul! Inca se ranjea la mine cateodata si-mi facea cu maseaua... apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sarit peste garduri niciodata de cand sunt. Ei, , cumatre, ca te-oiu dobzala eu! Cu mine ti-ai pus boii in plug? Apoi, tine minte ca ai sa-i scoti fara coarne!
- Of, mamuca, of! Mai bine si lasa-l in plata lui Dumnezeu! Ca stii ca este o vorba: "Nici pe dracul sa-l vezi, ' nici cruce sa-ti faci!"
- Ba nu, dragul mamei! "Ca pana la Dumnezeu, sfintii iti ieu sufletul". S-apoi tine tu minte, copile, ce-ti spun eu: ca de i-a mai lui nasul sa mai miroase pe-, apoi las'!... Numai tu, sa nu cumva sa te rasufli cuiva, ca sa prinda el de veste.
Si de-atunci cauta si ea vreme cu prilej ca sa faca pe obraz cumatru-sau. Se pune ea pe ganduri si sta in cumpene, cum sa dreaga si ce sa-i faca?
"Aha! ia, acu i-am gasit leacul, zise ea in gandul sau. Taci! Ca i-oiu face eu cumatrului una de si-a musca labele!"

Aproape de casa ei era o groapa adanca, acolo-i nadejdea caprei.
- La cada cu dubala, cumatre lup, ca nu-i de chip!... Ia, de-acu sa-ncepe fapta: Hai la treaba, cumatrita, ca lupul ti-a dat de lucru!
Si asa zicand, pune poalele-n brau, isi sufleca manicele, atata focul si s-apuca de facut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pasca cu smantana si cu oua si fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic si cu lemne putregaoioase, sa sa arda focul mocnit. Dupa asta asaza o leasa de nuiele numai intinata si niste frunzari peste dansa; peste frunzari tarana si peste tarana asterne o rogojina. Apoi face un scauies de ceara anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa fearba si se duce prin padure sa caute pe cumatru-sau si sa-l pofteasca la praznic. Merge ea cat merge prin codru, pana ce de-o prapastie grozava si intunecoasa, si pe-o tiharaie cu crucea peste lup.
- Buna vremea, cumatro! Da' ce vant te-a abatut pe-?
- Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i voia? Ia, cine-a fost pe la mine pe-acasa in lipsa mea, ca stiu ca mi-a facut-o buna!
- Ca ce fel, cumatrita ?
- Ia, a gasit iezii singurei, i-a ucis si i-a crampotit, de li-am plans de mila! Numai vaduva sa nu mai fie cineva!
- Da' nu mai spune, cumatra!
- Apoi de-acum, ori sa spun, ori sa nu mai spun, ca totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus catra Domnul, si datoria ne face sa le cautam de suflet. De aceea am facut un praznic, dupa puterea mea, si am gasit de cuviinta sa te poftesc si pe d-ta, cumatre; ca sa ma mai mangai...
- Bucuros, cumatra, dar mai bucuros eram cand m-ai fi chemat la nunta.
- Te cred, cumatre, d-apoi, , nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.
Apoi capra porneste inainte plangand, si lupul dupa dansa, prefacandu-se ca .
- Doamne, cumatre, Doamne! zise capra suspinand. De ce ti-e mai drag in lume tocmai de-aceea n-ai parte...
- Apoi , cumatra, cand ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi. Nu-ti face si d-ta atata inima rea, ca odata avem sa mergem cu totii acolo.
- Asa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus!
- Apoi , cumatra; se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisori de cei mai tineri.
- Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ti-ar fi? D-apoi asa?...
- Doamne, cumatra, Doamne! Oiu face ca prostul... Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasa? Ca mi-aduc aminte ca acu ca l-am intalnit odata prin zmeuris; si mi-a spus ca dac-ai vrea d-ta sa-i dai un baiet, sa-l invete cojocaria.
Si din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung pan-acasa la cumatra!
- Ia poftim, cumatre, zise ea lund scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu pricina, sezi cole si sa ospatezi oleaca din aceea ce ne-a dat Dumnezeu! Rastoarna apoi sarmalele in strachina si i le pune dinainte. Atunci lupul nostru incepe a manca halpov; si gogalt, gogalt, gogalt, ii mergeu sarmalele inregi pe gat.
- Dumnezeu sa ierte pe cei raposati, cumatra, ca bune sarmale ai mai facut!
Si cum ospata el, buf! cade fara sine in groapa cu jaratic, caci scauiesul de ceara s-a topit, si leasa de pe groapa nu era bine sprijinita; nici mai bine, nici mai rau, ca pentru cumaatru.
- Ei, ei! Acum scoate, lupe, ca-ai mancat! Cu capra ti-ai pus in card? Capra ti-a venit de hac!
- Valeu, cumatra, talpele mele! Ma rog, scoate-ma, ca-mi arde inima-n mine!
- Ba nu, cumatre; c-asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei! Lui Dumnezeu ii plac pui de cei mai tineri; mie insa-mi plac si de isti mai batani, numai sa fie bine fripti; stii, cole, sa treaca focul printr-insii.
- Cumatra, ma parlesc, ard de tot, mor, nu ma lasa!
- Arzi, cumatre, mori, ca nici viu nu esti bun! De-abie i-a mai trece baietului istuia de spariet, ca mult par imi trebuia de la tine ca sa-l afum! Ti-aduci aminte, dihanie rautacioasa si spurcata, cand mi te-ai jurat pe parul tau? Si bine mi-ai mancat iezisorii!
- Ma ustura inima-n mine, cumatra! ma rog, scoate-ma, si nu-ti mai face atata osanda cu mine!
- Moarte pentru moarte, cumatre, arsura pentru arsura, ca bine-o mai plesnisi dinioare cu cuvinte din scriptura!
Dupa aceasta, capra si cu iedul au luat o capita de fan s-au aruncat-o peste dansul, in groapa, ca sa se mai potoleasca focul. Apoi, la urma urmelor, napadira asupra lui si-i mai trantira in cap cu bolovani si cu ce-au apucat, pana-l omorara de tot. Si asa s-a pagubit sarmana capra si de cei doi iezi, ' si de cumatru-sau lupul pagubasa a ramas, si pagubasa sa fie.
Si auzind caprele din vecinatate de una ca aceasta, tare le-au mai parut bine! Si s-au adunat cu toatele la priveghiu si unde nu s-au asternut pe mancate si pe baute, veselindu-se impreuna...
Si eram acolo de fata, si-ndata dupa aceea am incalecat iute pe-o sea s-am venit de v-am spus povestea asa, s-am mai incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata; si unde n-am mai incalecat si pe-o capsuna si v-am spus, oameni buni, o mare si gogonata minciuna!

Fetita cu chibriturile

Era un grozav; ningea si incepuse a innopta: era ajunul Anului Nou.
Pe frigul acela si peintunericul acela, mergea pe strada o biata
cu capul gol, si cu picioarele goale. Avusese ea doar niste papuci cand
plecase de-acasa, dar nu-i folosisera mult: erau niste papuci mari, pe
care mama ei ii rupsese aproape, si erau asa de largi pentru ea,incat
mititica-i pierdu grabindu-se sa treaca o strada, unde cat p-aci era sa
fie strivita intre doua trasuri. Unul din papuci nici nu-l mai gasise,
iar celalalt il luase un baiat care zicea ca vrea sa faca din el leagan
pentru copilul lui, cand o avea si el unul.
Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de ;
si-n sortul ei vechi tinea strans un vraf de cutii cu chibrituri si mai
avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru dansa si nimeni nu-i
cumparase in ziua aceea nimic, si n-avea prin urmare nici un ban; si-i
era si tare. Biata ! Fulgii de zapada cadeau pe parul
ei lung si balai, care se incretea frumos pe langa ceafa, dar nu se
gandea ea acum la parul ei cret. Luminile straluceau pe la ferestre,
miros de fripturi se raspandea in strada; era ajunul Anului Nou, iata la
ce se gandea ea.
Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din
care una iesea in strada mai mult ca cealalta. Isi stranse piciorusele
sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai mult si totusi nu-i venea
sa se duca acasa; aducea inapoi toate chibriturile, si nici un banut
macar. Tatal sau are s-o bata; si afara de asta, si acasa nu era tot asa
de ? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu
toate ca fusesera astupate crapaturile cele mari cu paie si cu trente
vechi. Manutele ei erau aproape inghetate de . A! Un chibrit aprins
le-ar putea face bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai unul din
cutie, sa-l zgarie de zid si sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul:
harsti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o
lumanarica, tinu manuta deasupra flacarii. Ce lumina ciudata. I se paru
fetitei ca sta langa o soba mare de fier, care avea deasupra un capac
lucios de arama. Inauntru ardea focul si era asa de cald; dar ce-i oare
asta? Fetita isi intindea acum piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe
ele; flacara se stinse si soba pieri; ramase stand cu ramasita
de chibrit in mana.

Harscai un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea
lumina se facu straveziu ca o panza subtire. Fetita putu vedea
pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita c-o fata alba, pe care
sclipeau portelanuri subtiri; in mijloc era o gasca fripta umpluta cu
prune si cu mere ce raspandeau un miros placut; si, lucru de necrezut
deodata gasca sari de pe masa, si veni cu furculita si cutitul in
spinare pana la biata . Chibritul se stinse: si nu mai avu in fata
ei decat zidul rece si gros.
Mai aprinse inca unul. Deodata se vazu sezand sub un pom
frumos de ; e mult mai mare si mai impodobit decat a vazut prin
geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumanarele ardeau pe crengile
verzi, si poze de tot felul, ca cele ce impodobesc ferestrele
pravaliilor, pareau ca-i zambesc. Fetita ridica amandoua mainile:
chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se inaltau tot mai sus
tot mai sus si ea vazu deodata ca luminitele acelea erau stele. Una din
ele cazu si trase o dunga mare de foc pe cer.
"A murit cineva", isi zise micuta; caci bunica ei, care
fusese foarte buna pentru dansa si care acum nu mai traia, ii spusese
adesea: "Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu".
Mai trase inca un chibrit pe zid: si se facu o lumina mare,
in mijlocul careia era bunica ei in picioare, si era asa de
stralucitoare, o privea bland si duios!
- Bunica, striga , ia-ma cu tine. Cand s-o stinge
chibritul, stiu ca n-o sa te mai vad. Ai sa pieri si tu din fata ochilor
mei, ca si soba de fier, ca si gasca fripta, ca si frumosul pom de
. Si aprinse repede toate chibriturile ce-i mai ramasese in
cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuta ei. Se facu o lumina ca ziua.
Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa de mare. Ea lua pe
in bratele ei, si amandoua zburara vesele in stralucirea aceea,
asa sus asa sus si nu mai era acolo nici , nici , nici griji;
erau la Dumnezeu.
Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de
ziua, zacea jos , cu obrajii rosii, cu zambetul pe buze... moarta,
moarta de , in cea din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi
acolo zgribulita cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o
cutie fusese arsa.
"A vrut sa se incalzeasca"! zise cineva. Nimeni ce
frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire intrase impreuna cu bunica, in
ziua Anului nou.

Una ruseasca pe care mi-o citea tata cand eram mica

FILIPOK


Era odata un pe care il chema Filip. Intr-o zi vazu copiii
indreptandu-se spre scoala. Filip isi lua caciula si vru sa se duca si
el cu ei. Dar maica-sa il intreba:
- Incotro te duci, Filipok?
- La scoala.
- Esti mic si nu poti sa te duci! Si mama il opri acasa.
Toti copiii erau dusi la scoala. Tata a plecat inca de
dimineata la padure, iar mama s-a dus sa lucreze cu ziua. Au ramas acasa
numai Filipok si bunica sus pe cuptor. Lui Filip i s-a urat sa stea
singur. Si cand bunica a adormit, el s-a apucat sa-si caute caciula.
Pe-a lui n-a gasit-o si a luat una veche de-a lui taica-sau; pe urma a
plecat la scoala. Scoala era la capatul celalalt al satului, langa
biserica. Cat a mers Filipok pe ulita lui, cainii i-au dat pace, il
cunosteau. Dar cum a ajuns prin dreptul curtilor straine, a sarit Jucika
si a inceput sa latre; dupa Jucika a sarit si Volciok, un caine mare de
tot. Filipok a luat-o la fuga, cainii dupa el. Filipok a incaput sa
tipe, s-a impiedicat si a cazut. Dintr-o curte a iesit un mujic, a
alungat cainii si s-a rastit la copil:
- Incotro alergi asa singur, neastamparatule?
Filipok n-a raspuns nimic; si-a sumes poalele hainei si a
inceput sa fuga din rasputeri. A ajuns langa scoala. In cerdac nu era
nimeni, dar dinauntru razbea larma copiilor. Pe Filipok l-a cuprins
frica: “Daca invatatorul ma alunga?”. Se tot gandeste ce sa faca. Sa se
intoraca, vor sari cainii iar la el; sa intre in scoala, ii e frica de
invatator. Tocmai atunci trece pe langa scoala o femeie cu donita in
mana si-l intreaba:
- Tu de ce , cand toti invata?
Filipok n-a mai avut ce face si a intrat. In pridvor si-a
scos caciula si a deschis usa . Scoala era plina de copii. Fiecare
spunea ceava cu glas tare, iar invatatorul, care purta un fular rosu la
gat, se plimba prin mijlocul lor
Tu ce vrei? l-a intrebat el pe Filipok.
Filipok si-a strans cu putere caciula la piept si nu a raspuns nimic.
- Cine esti?
Filipok tacea mai departe.
- Nu cumva esti mut?
Filipok s-a speriat asa de tare, ca n-a mai putut scoate o vorba.
- Ei, daca nu vrei sa vorbesti, pleaca acasa.
Tare ar fi vrut Filipok sa raspunda, dar spaima ii
inclestase gura. S-a uitat la invatator si a incaput sa planga. Atunci
invatatorului i s-a facut mila de el. L-a mangaiat pe cap si a intrebat
pe copii cine-i baietelul acela.
- E Filipok, fratele lui Kostiuska. De mult vrea sa mearga
la scoala, dar mama lui nu-l lasa, si atunci a venit la scoala pe
furis.
- Hai, asaza-te in banca langa fratele tau; si am s-o rog pe maica-ta sa te lase la scoala.
Apoi, invatatorul a inceput sa-i arate literele, dar Filipok le stia de mai inainte, ba putea sa si citeasca putin.
- Ia sa te vad cum iti silabisesti numele?
Si Filip incepu:
- Pfe-i-pfi, le-i-li, pe-oc-poc.
Copiii rasera.
- !a spus invatatorul. Cine te-a invatat sa citesti?
Filip a prins curaj si a raspuns:
- Kostiuska. Eu sunt destept si dintr-o data am priceput tot! Sunt grozav de destept!
Invatatorul l-a intrerupt si a spus:
- Nu te grabi cu lauda; mai intai invata.
De atunci Filipok a inceput sa mearga si el cu copiii la scoala.

Si asta tot de la el o stiu

SAMBURELE DE PRUN

Mama a cumparat prune ca sa le dea copiilor dupa masa de pranz si
le-a asezat pe o farfurie. Vania, care nu mai mancase pana atunci prune,
le tot mirosea de zor. Tare-i mai placea cum miros si tare-ar mai fi
vrut sa le guste! Tot dandu-le asa tarcoale, baietelul pandi clipa cand
nu era nimeni in odaie si, nemaiputandu-se stapani, inhata o pruna si o
manca. Cand s-a apropiat ora pranzului, mama a numarat prunele si vazand
ca lipseste una, i-a spus tatalui. Stateau cu totii la masa si tatal a
intrebat:
- Ia sa-mi spuneti, copii. Nu cumva a mancat cineva dintre voi o pruna?
- Nu, au raspuns copiii in cor.
Vania, rosu ca un rac, a spus si el:
- Nu, n-am mancat-o eu!
- Ca unul dintre voi a mancat pe ascuns o pruna, a mai
spus tata, nu-i frumos deloc, dar nu despre asta-i vorba. Nenorociera-i
alta. Fiecare pruna are un sambure. Si daca cineva nu stie cum sa le
manance si inghite samburele, a doua zi moare. De asta mi-e frica.
Atunci Vania, galben la fata, a zis repede:
- Ba nu, ca samburele l-am aruncat pe fereastra.
Toti au izbucnit in ras, iar Vania a inceput sa planga.

tare

Ursul pacalit de vulpe



Era odata o vulpe vicleana, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte intreaga dupa hrana si nu gasise nicairi. Facandu-se ziua alba, vulpea iese la marginea drumului si se culcasub o tufa, gandindu-se ce sa mai faca, ca sa poata gasi ceva de . Sezand vulpea cu botul intins pe labele de dinainte, ii vine miros de peste. Atunci ea radica putin capul si, uitandu-se la vale, in lungul drumului, zareste venind un car tras de doi boi.
- Bun ! gandi vulpea. Iaca hrana ce o asteptam eu.
Si indata iese de sub tufa si se lungeste in mijlocul drumului,ca si cum ar fi fost moarta. Carul apropiindu-se de vulpe, taranul ce mana boii o vede si, crezand ca-i moarta cu adevarat, striga la boi : Aho !aho ! Boii se opresc. Taranul vine spre vulpe, se uita la ea de aproape si, vazand-o ca nici nu sufla, zice : Bre! ' cum naiba a murit vulpea asta ?! Ti! ce frumoasa cataveica am sa fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicand asa, apuca vulpea de dupa cap si, tarand-o pana la car, se opinteste s-o arunca deasupra pestelui. Apoi striga la boi: hais! Joian, cea ! Bourean. Boii pornesc. Taranul mergea pe langa boi si-i tot indemna sa mearga mai iute, ca s-ajunga degraba acasa si sa ieie pelea vulpei. Insa, cum au pornit boii, vulpea a si inceput cu picioarele a impinge pestele din car jos. Taranul mana, carul scartaia, si pestele din car cadea. Dupa ce hoata de vulpe a aruncat o multime de peste pe drum, bine...sor ! sare si ea din car si, cu mare graba, incepe a strange pestele pe drum. Dupa ce l-a strans gramada, il ia, il duce la vizuina sa si incepe a manca, ca ta...re-i mai era ! Tocmai cand incepuse a manca, iaca vine la dansa ursul.
- Buna masa, cumatra ! Ti !!! ce mai de peste ai ! Da-mi si mie, ca ta...re ! mi-i !
- Ia mai pune-ti -n cuiu, cumatre, ca doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ti-i asa de , du-te si-ti moaie coada-n balta, ca mine, si-i avea peste sa mananci.
- Invata-ma, , cumatra, ca eu cum se prinde pestele
Atunci vulpea ranji dintii si zise : Alei, cumatre ! 'nu stii ca nevoia te duce pe unde nu-ti e voia si te-nvata ce nici nu gandesti? Asculta, cumetre :vrei sa mananci peste? Du-te desara la baltoaga cea din marginea padurei, vara-ti coada-n apa si pe loc, fara sa te misti, pana despre ziua; atunci smuceste vartos spre mal si ai sa scoti o multime de peste, poate indoit si intreit de cat am scos eu.
Ursul, nemaizicand nici o vorba, alearga-n fuga mare la baltoaga din marginea padurei si-si vara-n apa toata coada!...
In acea noapte incepuse a bate un vant rece, de inghetat -n gura si chiar si cenusa de sub foc. Ingheata zdravan si apa din baltoaca, si prinde coada ursului ca intr-un cleste. De la o vreme, ursul, nemaiputand de durerea cozii si de , smuceste o data din toata puterea. Si, sarmanul urs, in loc sa scoata peste, ramane far' de coada ! Incepe el acum a mornai cumplit s-a sari in sus de durere; si-nciudat pe vulpe ca l-a amagit, se duce s-o ucida in . Dar sireata vulpe stie cum sa se fereasca de mania ursului. Ea iesise din bizunie si se varase inscorbura unui copac din apropiere; si cand vazu pe urs ca vine far' de coada, incepu a striga:
- Hei, cumatre ! Dar t-au mancat pestii coada, ori ai fost prea lacom s-ai vrut sa nu mai ramaie pesti in balta?
Ursul, auzind ca inca-l mai ie si in ras, se inciudeaza si mai tare si se repede iute spre copac; dar gura scorburei fiind stramta, ursul nu putea sa incapa inlauntru. Atunci el cauta o creanga cu carlig, si incepe a cotrobai prin scorbura, ca sa scoata vulpea afara, si sa-i deie de cheltuiala... Dar cand apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: "Trage, nataraule ! mie nu-mi pasa ca tragi de copac..." Iar cand anina carligul de copac, ea striga: "Valeu, cumatre ! nu trage, ca-mi rupi piciorul !"
In zadar s-a nevajit ursul, de-i curgeau sudorile, ca tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Si iaca asa a ramas ursul pacalit de vulpe !

Arborele de ceai

Cu mult timp inainte, exista un munte, un munte pe care nu curgea nici un izvor. Si din aceasta pricina florile se ofileau si iarba se usca, iar muntele era golas. Oamenilor care locuiau la poalele muntelui nu le ajungea apa nici sa-si potoleasca setea. Din tata in fiu se chi­nuiau si se intrebau cand vor avea si ei parte de apa pe saturate.

In acel sat traia si flacaul Si Liang care de mic ii auzise pe batrani vorbind de apa vietii ce poate fi gasita fie sub forma de iarba, fie sub forma de pom, fie sub forma de radacina a vietii cu floare verde. Cine are no­rocul sa gaseasca apa vietii, acela poate avea cata apa vrea. Baiatul s-a hotarat sa mearga la Muntele Kuantung, sa caute. Auzind vecinii ca Si Liang vrea sa plece au incercat sa-l induplece sa ramana zicandu-i:

- Si Liang, desi o ducem greu prin aceste locuri, suntem totusi linistiti. Adu-ti si tu nevasta si ramai in casa ta.

Si Liang a raspuns:

- Nu ma tem de zilele grele si nici nu ma sa parasesc pentru totdeauna aceste locuri. Am auzit ca pe Muntele Kuantung s-ar gasi apa vietii. Ma duc sa-mi incerc norocul.

Proverbul spune: „Sa nu te temi ca mergi prea incet, sa te temi ca pe loc." Si Liang a mers zile in sir pana cand a ajuns la Muntele Kuantung. Acest munte era aco­perit de paduri nesfarsite, copacii se inaltau pana la cer si erau asa de desi ca nu puteai sa vezi lumina zilei; iarba era asa de mare Si de frageda ca-ti era mila s-o calci cu piciorul. In mijlocul acestei paduri susura un izvor cu apa limpede. Si Liang a varat mana in apa Si a gustat-o. Apa era dulce ca mierea. Atunci baiatul s-a gandit ca acolo unde este apa asa de buna, acolo trebuie sa fie si apa vietii. A hotarat sa ramana in acele locuri. Si-a facut o coliba din crengi de copaci in apropierea raului si a inceput sa caute. A smuls fiecare fir de iarba, a sapat la radacina fiecarei , dar n-a dat de apa vietii. Iarba s-a uscat, florile s-au ofilit, dar Si Liang cauta mereu si nici nu se gandea sa se intoarca fara apa vietii. A patruns atat de adanc in inima padurii incat pentru a gasi drumul inapoi la coliba a crestat semne pe scoarta copacilor.

Se apropia iarna. S-au starnit vanturile si a inceput sa cada zapada.

Viscolul a tinut cateva zile. Peste tot se asezase za­pada. Cand a iesit baiatul din coliba a ramas uimit vazand ca nu departe de coliba lui, pe un petic de pamant, zapada se topise si ieseau aburi. In mijloc statea culcata o vulpe cu blana rosie ca focul. Pana la el venea un miros puter­nic de bautura. Atunci a inteles ca vulpea era . S-a aplecat, a ridicat-o si a simtit cum tot corpul i se incal­zeste de parca ar fi imbratisat o soba. A dus vulpea in coliba si se gandea ca i-ar prinde bine asa o blanita, dar nu s-a indurat s-o omoare. Dupa putin timp, vulpea s-a , a deschis ochii, s-a scuturat si, pe loc, s-a prefa­cut intr-un flacau mandru care s-a ridicat de jos si a spus:
Frate, bine ca te-am intalnit pe tine care ai avut mila si nu mi-ai luat viata. Daca as fi dat peste altcineva, se termina cu mine. Eu sunt din Tibet si am venit pe Muntele Kuantung sa-mi vad prietenii. Am baut cam mult si am cazut.

Desi i se parea foarte ciudat, vazand cat de bland e flacaul, Si Liang a spus:

- Daca vrei, poti sa vii sa te odihnesti in coliba mea.

Baiatul s-a bucurat. A doua zi, inainte de a pleca, acesta a spus:

- Frate, esti un om asa de bun! Am o verisoara, n-o vrei de nevasta?

Si Liang a refuzat:

- Frate, acolo de unde sunt eu oamenii o duc foarte greu. Cine ar vrea sa mearga cu mine la saracia noastra?

Razand, baiatul a continuat:

- Daca vei avea necazuri, sa ma cauti in Tibet, la Muntele Cornului.

Si Liang a petrecut baiatul pana la usa si acesta s-a facut nevazut. A mai ramas cateva zile in padure, dar n-a fost chip sa gaseasca ceea ce cauta. Dupa ce s-a mai socotit a ajuns la hotararea ca mai bine se duce in Tibet. Si a plecat. Pe drum, unii ii spuneau ca va trebui sa treaca peste mii de ape, altii ca va trebui sa treaca peste zeci de munti, dar nimic nu l-a oprit din hotararea sa. A mers, a mers zile nenumarate Si intr-o seara a ajuns la malul unei ape adanci de nu i se vedea fundul. A pornit pe malul apei Si nu departe a dat de o potecuta. Mergand pe potecuta, a dat de niste colibe de iarba. In fata unei colibe, o tanara statea aplecata si semana ceva. Cand a ajuns in fata ei, fata s-a ridicat, i-a aruncat o privire, apoi si-a vazut de treaba. Baiatul, uimit de frumusetea ei, n-a scos o vorba, ci doar o privea.

Zambind, fata l-a imbiat:

- Poftim in casa!

De-abia atunci a indraznit Si el sa spuna:

- Surioara, unde as putea gasi o barca sa trec raul? Iar fata a raspuns:

- Nu te necaji, s-o gasi un mijloc sa treci apa si sa ajungi acolo unde ai pornit, numai sa nu uiti sa iei cu tine pe cine iti va barca. Apoi s-a aplecat deasupra apei Si a zis: Cresti, cresti! Si din apa s-a ridicat un lujer de lotus care a inceput sa se inalte. Fata a mai repetat: Cresti, cresti! Si frunzele lotusului au inceput sa se in­tinda. Apoi fata i-a zis: Acum, urca!

Baiatul se cam codea vazand cat de frageda e frunza de lotus, dar cum a pus piciorul pe ea a simtit cum se ridica in vazduh. Si s-a inaltat pana la stele Si frunza a inceput sa clipeasca intocmai ca o stea. Vazand minunea asta, baiatul ar fi vrut sa se intoarca la fata, s-o intrebe de izvorul apei vietii, dar nu era chip.
Stelele au inceput sa se rareasca, vantul a incetat si, deodata, a aparut soarele, iar frunza de lotus stralucea ca o matase si s-a lasat incet langa un munte. Acest munte semana cu cornul unei vaci. Atunci, baiatul Si-a zis: „Oare am ajuns la Muntele Cornului?" Si s-a indreptat in­tr-acolo. Langa munte se afla un sat. Cum a ajuns Si Liang langa sat, baiatul-vulpe i-a iesit inainte, zicand:

- Fratioare, stiam ca ai sa vii astazi.

Baiatul l-a dus pe Si Liang acasa, unde parintii aces­tuia l-au intampinat cu cuvintele cele mai calde, i-au dat hainele cele mai alese, mancarea cea mai gustoasa. Va­zand cata apa si cata verdeata se afla pe acest munte, Si Liang n-a mai avut stare, gandindu-se la uscaciunea si la saracia de pe muntele sau, si a zis:

- Fratioare, eu am venit pe aceste meleaguri sa caut apa vietii.

Iar baiatul i-a raspuns:

- Nu-ti face griji pentru atata lucru.

Flacaul l-a dus pe Si Liang la un izvor cu apa cris­talina in mijlocul careia crestea un pomisor de ceai verde. De jur-imprejur erau numai stanci si apa izvorului se prelingea printre ele. Acesta s-a aplecat si a rupt o ra­mura din copacelul de ceai zicand:

- Oriunde vei infige aceasta ramurica, acolo va izvori apa.

In culmea bucuriei, Si Liang l-a rugat:

- Fratioare, acum arata-mi cum sa ajung mai de­graba acasa.

Razand, baiatul i-a amintit:

- Nu cumva s-o uiti pe cea care ti-a dat barca! Aceste vorbe l-au pus pe Si Liang in mare incurca­tura. Dupa putin timp, flacaul s-a inapoiat si a zis:

- Totul este pregatit, dar sa mergem intai s-o vedem pe verisoara mea. Si l-a luat pe Si Liang de mana, iar acesta s-a pomenit intr-o caleasca frumoasa care a por­nit ca vantul pe deasupra muntilor si apelor, si intr-o clipita a ajuns la coliba fetei care-i astepta impodobita de toata frumusetea.

Baiatul a strigat:

- Fratioare, coboara, te-am adus la verisoara mea de care ti-am pomenit! Verisoara, ai pregatit bautura de nunta?

- Totul este pregatit, dar ai grija sa nu te imbeti si sa cazi iarasi pe unde, a raspuns fata.

In seara aceea au petrecut toti trei, iar a doua zi mi­rii s-au urcat pe frunza de lotus si s-au inaltat printre stele, zorind catre satul baiatului.

Ajungand acasa, Si Liang a infipt ramurica pe munte si cum a infipt-o au inceput sa susure apele. De atunci, pe acele locuri n-a mai lipsit apa si in scurt timp mun­tele s-a acoperit de verdeata, iar oamenii traiau fericiti.

c chibriturile ia placut mult lui adisor

Cristi e inebunit dupa "Pungutza cu 2 "

La Alex ii plac mai toate povestile insa are un obicei sacaitor si pune intrebari: de cine? unde? dar ...ce face? dar ala unde s-a dus? pana termin de citit o poveste sunt terminata.

asa sunt ei la varsta asta.Si pe mine cel mic ma inebuneste cu DE CE?